Data de 23 august 1944 rămâne unul dintre cele mai importante și, în același timp, cele mai controversate momente din istoria României. În acea zi, mareșalul Ion Antonescu, conducătorul statului, a fost arestat din ordinul regelui Mihai I, iar România a întors armele împotriva Germaniei naziste, alăturându-se coaliției Națiunilor Unite.
Ion Antonescu, militar de carieră și om politic, a condus România între 1940 și 1944, perioadă marcată de dictatură, război și tragedii. Intrarea țării în conflict alături de Germania a însemnat recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, dar și implicarea pe frontul de Est, care a costat viața a sute de mii de soldați români. Totodată, regimul antonescian a fost responsabil pentru crime de război și pentru deportarea și exterminarea a zeci de mii de evrei și romi, fapte care îi definesc și astăzi imaginea publică.
Momentul 23 august a avut consecințe istorice uriașe: România a scurtat războiul cu aproximativ șase luni, însă a intrat imediat sub influența Uniunii Sovietice. Mareșalul Antonescu a fost judecat și executat în 1946, pentru crime de război, deciziile și rolul său continuând să fie intens disputate între istorici.
Astăzi, istoricii subliniază că 23 august 1944 a fost un moment de cotitură, dar și o ruptură dramatică în istoria României, în centrul căreia se află figura controversată a mareșalului Ion Antonescu – privit de unii ca militar patriot, iar de alții ca dictator.
23 august – de la act istoric la „Ziua Națională” a României comuniste
Dacă în 1944, 23 august a fost ziua în care România a schimbat tabăra în cel de-Al Doilea Război Mondial, în perioada comunistă această dată a fost transformată într-unul dintre cele mai importante simboluri propagandistice.
Regimul comunist a rescris semnificația momentului, prezentându-l drept „eliberarea României de sub fascism, sub conducerea glorioasă a Partidului Comunist Român și a Uniunii Sovietice”. 23 august a devenit Ziua Națională a României, sărbătorită oficial până în 1989.
Manifestările erau grandioase, cu parade militare, defilări ale muncitorilor, elevilor și studenților, dar și spectacole organizate în întreaga țară. La București, Piața Aviatorilor și mai apoi Casa Poporului erau gazdele unor demonstrații impresionante, transmise în direct de televiziunea publică.
Pe lângă fastul oficial, 23 august era și un prilej de a exalta rolul conducătorului – mai întâi Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi Nicolae Ceaușescu – care erau prezentați drept „fiii poporului” și continuatori ai luptei antifasciste.
În realitate, pentru majoritatea românilor, ziua de 23 august devenise mai ales o sărbătoare populară, marcată prin spectacole, concerte, dar și prin tradiționala „mică vacanță” pe care regimul o oferea.
Astfel, 23 august a ajuns să fie asociată timp de peste patru decenii nu doar cu un moment de cotitură istorică, ci și cu imaginea propagandei comuniste, a defilărilor obligatorii și a festivismului.
